„Cele două Românii” şi doctrina Sfintei Coroane Ungare

The theses of the alleged „civilizational inferiority” of the Romanians and of the „cultural mission” of Hungary to the East and South builds one of the most widespread arguments directed by the Hungarian revisionist propaganda against the international recognition of the Union between Transylvania and the Old Kingdom of Romania. According to this view, Transylvania should be envisaged as being part of the culturally and politically developed Western civilization as much as Hungary proper, whose „historical mission” consists in protecting as well as spreading the Western model towards South and East amongst the more undeveloped nations like the Transylvanian Romanians, whose civilizational standard is therefore allegedly higher than the one of the other Romanians, traditionally oriented towards the South-Eastern „Byzantine” model. The present study tries to show the ways in which this openly revisionist Hungarian discourse, developed mainly between 1920 and 1940, continues to live on up till today in the Western historiography regarding the Paris Peace Conference (1919-1920) as well as within the so-called politically correct version of the Romanian public discourse, whose main direction mostly consists of establishing „corruption” and „historical derdevelopment” as the main features of Romania itself.

Tezele presupusei „inferiorităţi de civilizaţie” a românilor şi a „misiunii culturale” a Ungariei pentru Est şi Sud reprezintă unul dintre cele mai răspândite argumente ale propagandei revizioniste maghiare împotriva recunoaşterii internaţionale a Unirii între Transilvania şi Vechiul Regat al României. Conform acestei opinii, Transilvania ar trebui să fie considerată ca făcând parte din civilizaţia occidentală dezvoltată cultural şi politic la fel de mult ca Ungaria, a cărei „misiune istorică” constă în protejarea, precum şi răspândirea modelului occidental către Sud şi Est printre naţiunile mai puţin dezvoltate, ca şi românii transilvăneni, al căror standard civilizaţional este, prin urmare, presupus mai ridicat decât cel al celorlalţi români, orientaţi în mod tradiţional spre modelul „bizantin” sud-estic. Studiul de faţă încearcă să arate modalităţile prin care acest discurs maghiar revizionist deschis, dezvoltat în principal între 1920 şi 1940, continuă să trăiască până astăzi în istoriografia occidentală cu privire la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), precum şi în cadrul acesteia – versiunea corectă politică a discursului public românesc, a cărei direcţie principală constă în stabilirea „corupţiei” şi „subdezvoltării istorice” ca principalele caracteristici ale României.