Înregistrarea clandestină – mijloc procesual de probă admisibil? Incursiune doctrinară și jurisprudențială, cu specială privire asupra litigiilor de muncă

The article debates the issue of the admissibility as evidence, in labour disputes, of clandestine audio or video recordings, without the aggressor’s consent, made by the victim of the intrusive and/or abusive conduct, as a form of harassment. In practice, the difficulty is given by the doubt of the courts regarding the admissibility of such recordings, obviously not wanted and not authorized by the aggressor, coming from the circumstance introduced at the end of art. 341(2) of the Civil Procedure Code, which tilts the balance towards the exclusion from evidence.

However, the author analyzes some cases from the national practice, in which the court had a more permissive attitude and questioned the balance between the aggressor’s right to privacy and the right to life and physical and mental integrity of the aggressed person.

Articolul dezbate problema admisibilității ca probă, în litigiile de muncă, a înregistrărilor audio sau video clandestine, fără acordul agresorului, realizate de către victima unor comportamente intruzive și/sau abuzive, ca formă de hărțuire. În practică, dificultatea este dată de îndoiala instanțelor purtând asupra admisibilității unor asemenea înregistrări, evident nedorite și neautorizate de agresor, provenind din circumstanțierea introdusă la finalul art. 341 alin. (2) C. pr. civ., care înclină balanța înspre excluderea din ansamblul probatoriu.

Cu toate acestea, autorul analizează câteva spețe din practica națională, în care instanța de judecată a avut o atitudine mai permisivă și a pus în discuție balanța dintre dreptul la viață privată al agresorului și dreptul la viață și integritate fizică și psihică a persoanei agresate.