Editorial – Dialogul jurisprudenţă-doctrină şi necunoscutele sale

Survenită în atmosfera tensionată generată pe fundalul unor atitudini contradictorii în dialogul jurisdicţiilor, prevestitoare, după unii, de criză profundă în sfera “statului de drept” la nivel unional-european, aniversarea a trei decenii de la constituirea şi de funcţionarea Curţii Constituţionale a României (CCR) (1992-2022) reprezintă prilejul, deopotrivă, al unui bilanţ al evoluţiilor de până acum, de reflecţie asupra rolului său în garantarea ordinii legale şi a mijloacelor cuvenite de asigurare a îndeplinirii lui şi, nu în ultimul rând, de prezenţă în proiectul privind evoluţia mişcării constituţionale europene. Jurisprudenţa CCR reprezintă senzorul prim al adaptărilor legii fundamentale la evoluţiile societăţii şi a statului pe care îl guvernează la cerinţele cetăţenilor săi. Pentru cercetarea ştiinţifică locul central al unei atari evaluări e ocupat de dialogul continuu, nuanţat şi particularizat dintre jurisprudenţa constituţională şi doctrina specializată, singurul vector capabil să ofere datele edificatoare ale realităţilor aferente şi să configureze astfel perspectivele progresului juridic pertinent.

1. Este cunoscut în general faptul că, din punct de vedere etimologic, jurisprudenţa reprezintă virtutea de prudenţă aplicată lumii dreptului şi, ca atare, semnifică, în acest context, deopotrivă căutarea realizării justului şi încercarea evitării injustului. Aşadar, în mod originar ea a caracterizat toate izvoarele dreptului atâta timp şi în măsura în care ele respectau şi exprimau “prudenţa” dreptului şi a justiţiei. De altfel, această accepţiune prevalează încă şi astăzi în statele de common law unde jurisprudenţa e asimilată ştiinţei dreptului, fiind prezentă, deopotrivă, în actele şi atitudinile practicianului şi argumentele şi concluziile universitarului cercetător. Dar tot aşa de bine se ştie că în ţările aparţinătoare sistemului romano-germanic în urma unui proces de sărăcire şi diluare a sensului conferit, ea desemnează astăzi numai ansamblul regulilor de drept care emană de la judecător, totalitatea deciziilor jurisdicţionale, mai ales cele ale curţilor supreme ori chiar ansamblul soluţiilor admise şi pronunţate de tribunale în ramurile lor de drept determinate. Desigur, e adevărat că “a zice dreptul” pentru judecători îi conduce uneori la a-l crea, fie interpretând creator legea pe care trebuie să o aplice, fie disipându-i obscuritatea sau acoperindu-i lacunele reale sau presupuse. Fără îndoială, puterea normativă a magistraţilor nu le aparţine decât ca autoritate constituită şi în virtutea legitimităţii căreia se generează jurisprudenţa. Cu precizarea că ipoteza fundamentală a sociologiei juridice, potrivit căreia dreptul e mult mai mult decât regulile de drept, e transpozabilă şi în acest domeniu, în sensul că aceasta e cert mai importantă, mai amplă în semnificaţii decât regulile jurisprudenţiale de apartenenţă.

La rândul său, doctrina, care aşa cum lasă a se înţelege din chiar denumirea sa (doctus semnifică în latină savantul), desemnează ansamblul opiniilor, avizelor, argumentelor, raţionamentelor, comentariilor, criticilor elaborate de jurişti asupra dreptului, privind chestiunile juridice, în particular, a celor aşa cum sunt ele elaborate de puterea legislativă şi interpretate de autoritatea judiciară. Referinţa şi recurgerea la ajutorul acestor “puncte de vedere” contează însă, din perspectiva pozitivistă numai ca funcţie auxiliară, de lămurire şi explicitare a normei, regulii înainte de şi în vederea consacrării sale. Aşa se face că pentru instanţele judecătoreşti doctrina se dovedeşte utilă mai ales în cadrul îndeplinirii obligaţiei de motivare, adeseori poziţionările sale fiind citate şi invocate ca atare în considerentele hotărârilor. Dincolo de orice rămâne însă constatarea că ea joacă un rol fundamental în înţelegerea dreptului şi în orientarea evoluţiei sale, influenţa ei privind, deopotrivă, la fel de bine legea şi jurisprudenţa. Rolul şi profilul acesteia sunt relevate în autenticul şi esenţialul lor în cadrul dreptului internaţional public şi stipulate expresiv de prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie care include în aceeaşi sintagmă şi printr-o asociere relevantă ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept “deciziile judiciare şi doctrina publiciştilor cei mai calificaţi ai diferitelor state (naţiuni)”. Această diferenţiere între specialişti (“calificaţi” şi “cei mai calificaţi”) trimite, ca şi în cazul jurisprudenţei, la noţiunea romană de auctoritas, autoritate, fondată pe ştiinţă, aşa încât unul e considerat mai competent decât altul într-un domeniu dat şi care, prin aceasta, îl ajută să crească, amelioreze şi să ajungă ei înşişi autori, la nivel înalt; toate noţiunile conţinute în latinul auctor converg în acest sens (cel care sporeşte, creşte; autor). În această perspectivă rămân rari, desigur, autorii care ridică doctrina pe care o promovează la rangul de veritabilă sursă formală (în sens restrâns), aşa încât interpretarea dreptului (în special a legii), respectiv a practicii, îi datorează atâta…Dacă trebuie să ilustrăm o atare situaţie în dreptul român este de domeniul evidenţei că exemplele incontestabile se înscriu cel puţin în privinţa a doi reprezentanţi ai ICJ prin operele lor de cercetare, prof. V. Dongoroz (1893-1976) pentru dreptul penal şi, respectiv, M. Eliescu (1893-1977) pentru dreptul civil (cu precădere în materia succesiunilor).

Cu delimitările necesare şi specificităţile afirmate jurisprudenţa, inclusiv cea a Curţii Constituţionale, şi doctrina, mai ales cea aferentă cercetării ştiinţifice fundamentale instituţionalizate, desfăşurată în parte importantă în cadrul ICJ şi cu orientarea generală a acestuia, sub autoritatea Academiei Române, acţionează în aceeaşi sferă a cunoaşterii juridice, cu interferenţele, interdependenţele şi influenţele reciproce. În acest mod jurisdicţia constituţională şi structura academică de cercetare ştiinţifică se întâlnesc în preocupările lor şi concură la realizarea figurii complexe a soclului teoretico-conceptual al statului de drept.

2. Arareori, în afara câtorva considerente formulate în termeni sobri şi solemni în aşa-zisele hotărâri de principiu, se întâmplă ca regula de drept creată şi exprimată de judecător să fie pe deplin lizibilă şi explicită. Ea rămâne prin excelenţă, cel mai adesea, un mesaj care trebuie în mod progresiv decelat spre a i se degaja semnificaţia normativă şi a-l situa între trecutul problemelor dezlegate şi perspectivele de aplicare şi, eventual, de reglementare viitoare, ceea ce face ca numai iniţiaţii domeniului să-i perceapă şi înţeleagă cum se cuvine confluenţele şi implicaţiile. Totodată, s-a dovedit şi constatat că unele hotărâri valorează mai mult prin tăcerile pe care le implică, decât prin cele câteva rânduri destinate rezolvării pretenţiilor justiţiabilului şi creării aparenţelor justificative. Obiter dictum dacă reprezintă un procedeu constant al jurisdicţiilor europene nu se regăseşte aproape niciodată în hotărârile jurisdicţiilor supreme interne, frânate de regulile ultra petite şi adepte ale economiei de mijloace. Ori, interpretând tăcerile, distingând sensul implicitului, stimulând raţionamentul a contrario, în fine, criticând principiile degajate din sterilul deciziilor individuale, doctrina întreţine un dialog continuu cu judecătorul. Corul pe două voci – ale jurisprudenţei şi, respectiv, doctrinei – a fost adeseori celebrat, dar în cel din urmă numai întâlnirea şi confuziunea lor pe notele comune durabile ale progresului juridic a izbutit să desluşească şi impus norma. Şi aceasta întrucât jurisprudenţa nu apare decât la capătul unei inducţii doctrinale care formulează, plecând de la apropierea deciziilor individuale ale judecătorilor, o regulă generală care transcende cazurile de speţă. În afară de rescrierea regulii, doctrina procedează la punerea ei în perspectivă; ea şi numai ea dispune de serenitatea necesară spre a o analiza, compara cu altele, a o comenta, adeseori cu un ochi critic, şi a-i măsura amploarea şi implicaţiile. Jurisprudenţa se naşte deci la capătul unei lente gestaţii şi apare în final ca opera comună a judecătorului şi a doctrinarului. Chiar obstacolul constituţional al pretinsei “puteri normative a jurisprudenţei”, decelat şi afirmat de autorii clasici, e înlăturat dacă vom disocia în acest mod puterea normativă a judecătorului şi jurisprudenţei, relevând rolul fundamental al doctrinei în formarea acesteia. Poate că aparent în mod curios analiza teoretică a ascuns partea creativă care îi revine în abstractizarea şi generalizarea concluziilor şi propunerilor de drept provenite de la instanţele jurisdicţionale. În plus, marile sinteze doctrinale, prin consistentul efort de sistematizare a dreptului, contribuie, de asemenea, la clarificarea coerenţei jurisprudenţei, ordonând-o pe mari teme şi stimulând ori inhibând opţiunile jurisdicţionale în formularea jurisprudenţei; aducând-o totodată la cunoştinţa celor interesaţi, doctrina îi conferă o anumită autoritate întrucât ajunge a fi învăţată în amfiteatru ca fiind dreptul, cu acelaşi titlu ca legea, şi va fi integrată în argumentele pledoariilor. Nu în ultimul rând, o atare autoritate suplimentară îi va spori şansele de a se număra printre izvoarele formale ale sistemului juridic.

Dimensiunea ştiinţifică a jurisprudenţei în sensul ancorării sale în cadrul argumentelor cristalizate în urma reflecţiei juridice aferente doctrinei de specialitate, ca rezultat al colaborării între cele două zone ale cunoaşterii juridice, reprezintă o garanţie în plus a independenţei (intelectuale) şi imparţialităţii (procesuale) a judecătorului constituţional. Acceptarea şi promovarea dialogului de idei, supunerea exclusivă adevărului faptelor şi promovarea soluţiilor rezultate din analize profunde, cu preocuparea de a reflecta datele ultime ale progresului juridic constituie azi un imperativ mai ales pentru interpretarea şi aplicarea legii fundamentale. Şi tot aşa, apartenenţa la şi consonanţa cu practicile, exigenţele şi valorile constituţionalismului european impun un orizont comun de repere ideatico-conceptuale, de cunoaştere juridică şi fundamente de drept comparat. Ridicarea tradiţiilor constituţionale comune la standard indispensabil al exprimării şi valorificării structurale sporeşte responsabilitatea în construirea jurisprudenţei şi oferă perspectivele unui dialog jurisdicţional loial, coerent şi eficient.

Sunt consideraţii suficiente, care pot fi, desigur, dezvoltate, ce relevă importanţa crescândă şi actualitatea deosebită a confluenţelor dintre creatorii jurisprudenţei şi cercetătorii ştiinţifici ai dreptului, în numele unicităţii ştiinţei dreptului şi culturii juridice.

3. La începutul anilor 1990 în Franţa, după un violent atac al primului ministru împotriva Consiliului Constituţional care cenzurase o lege considerată ca neconformă cu exigenţele pactului fundamental al Republicii, Robert Badinter, pe atunci preşedintele “conclavului înţelepţilor”, răspundea că respectiva mânie era cea a “întregii puteri faţă de o contra-putere”. Configuraţia constituţională astfel desemnată era semnificativă: pe de o parte, “puterea” acelui stat care ia deciziile pe fundamentul unui calcul de interese, pe de alta, “contra-puterea” societăţii fondată pe critica primatului “raţiunii de stat” asupra drepturilor “membrilor corpusului social”. Contrar ideii preconcepute potrivit căreia ar fi instrumentul privilegiat al statului liberal, Dreptul, înţeles ca un ansamblu de drepturi, principii şi libertăţi, participă direct şi plenar la principiul democratic. Şi afirmând teza unui stat de drept sub controlul societăţii profesorul D. Rousseau conchide că, dacă dreptul nu e limbajul statului, el este cel al societăţii şi că drepturile acesteia “nu sunt căzute din cer, ci sunt produsul contradicţiilor sociale şi luptelor adesea îndelungate, uneori violente pentru a le obţine”. Căci, aşa cum scria Camus, “În proba cotidiană care e noastră, revolta joacă acelaşi rol precum cogito în ordinea gândirii; ea este prima evidenţă. Dar această evidenţă extrage individul din singurătatea sa. Ea e o legătură comună care insuflă tuturor oamenilor întâietatea primei valori. Eu mă revolt, deci noi suntem!”. În orice caz, valorile democratice, drepturile şi libertăţile fundamentale aferente societăţii permit fiecăruia şi tuturor să conştientizeze statutul de cetăţean, adică de subiect de drept autonom, capabil să se autodetermine, de a controla propria-i istorie, de a reflecta, discuta şi gândi liber. În “statul de drept” există “Drept”; dacă-l înlăturăm, rămâne numai statul. Un monstru rece, zicea Nietzsche.

4. Este de domeniul evidenţei că pentru a se preta la un asemenea dialog, a se situa pe aceeaşi lungime de undă şi a permite schimburi de idei şi experienţe durabile atât jurisprudenţa cât şi doctrina trebuie să se situeze la acelaşi nivel calitativ şi acesta să fie unul cât se poate de înalt. Iar această cerinţă nu poate fi satisfăcută decât în cadrul unui proiect cu caracter permanent, printr-un dialog instituţionalizat pe care ICJ înţelege să-l iniţieze sub înalta cupolă a instituţiei academice naţionale, cu participarea largă a curţilor supreme, catedrelor universitare şi publicaţiilor de specialitate. “Scientificarea” jurisprudenţei, în sensul ridicării ei la statutul de act de justiţie şi reflecţie de pretoriu şi eficientizarea doctrinei, prin conexarea ei la obţinerea şi elaborarea produsului intelectual prim al vieţii judiciare sunt, în ultimă instanţă, două faţete ale aceleiaşi constante a substanţei dreptului ca fenomen social. După cum infuzia de “simţ practic” şi concreteţe în reflecţia academică nu poate fi decât benefică, favorizând o cunoaştere mai aprofundată şi rezultate mai eficiente ale cercetărilor efectuate. Sporindu-şi astfel prestanţa valorică, sistemul juridic se deschide mai mult spre societatea şi aspiraţiile sale, le percepe, interiorizează şi exprimă reflectându-le în reperele mersului istoric. Nu în ultimul rând, dialogul jurisprudenţelor şi al doctrinelor în cadrul arhitecturii juridice europene deschide calea eliminării disfuncţionalităţilor şi clarificării neînţelegerilor.

Într-o lume în evidentă schimbare, cu accente de demondializare, răspunsul politico-juridic naţional la mutaţiile presupuse nu poate rămâne unul de circumstanţă, superficial elaborat şi anemic promovat, ci trebuie să se întemeieze pe o strategie consistentă şi consecventă, conformă intereselor proprii şi aspiraţiilor occidentale comune. În acest sens, un rol important revine în fundamentarea (teoretică) a poziţiilor de adoptat şi perspectivelor de promovat unei doctrine româneşti a integrării euroatlantice şi participării la globalizare, în care componenta juridică devine esenţială. Elaborarea perspectivei naţionale ne-ar permite, de exemplu, să ne poziţionăm mai previzibil şi să contribuim mai eficient în privinţa marilor probleme europene, precum noua reaşezare a ordinii continentale, propunerile de modificare a tratatelor UE sau scurtcircuitele intervenite în dialogul jurisdicţiilor constituţionale unional-europeană şi naţionale. După cum în plan intern o eventuală “reformă constituţională” sau o majoră evoluţie legislativă nu se pot lipsi de raportul jurisprudenţial-doctrinar pertinent. Nu ar fi, de altfel, vorba decât de reluarea în termenii actualităţii a tradiţiei interbelice Titulescu-Pella-Negulescu de construcţie a şcolii româneşti de drept internaţional şi afirmare a doctrinei naţionale în materie.