Statul de drept și noii lui detractori

S-a răspândit și la noi, în ultima perioadă, ideea, și se susţine că, în realitate, statul de drept a devenit o armă a judecătorilor contra lumii politice și chiar a întregii societăţi, menită să asigure primatul unei elite nealese asupra poporului și să se ignore reprezentativitatea și legitimitatea aferente votului universal.

Dincolo de declaraţiile superficiale, rostite interesat politic, dar cu impact semnifi cativ cel puţin la nivelul opiniei publice, asistăm și la analize și lucrări elaborate, cu o anumită consistenţă teoretică, impunând astfel o evaluare atentă și reacţii pe măsură.

Așa zisul „progresism autoritar” (după expresia fi losofului și istoricului francez în vogă, Marcel Gauchet) ar consta într-un ocol voit și masiv al democraţiei, în numele principiilor de drept, care ar fi superioare sufragiului popular. El ar presupune invocarea abuzivă a statului de drept și a cerinţelor sale și refugierea politică „în spatele judecătorilor”, care ar deveni astfel și acum principalii factori de exercitare a puterii în cadrul statului. O teză periculoasă teoretic și o practică condamnabilă, în lumina realităţilor sale evidente.

Dreptul, în orice democraţie consolidată, nu se confruntă cu și nu se rezumă la voinţa unei majorităţi exprimată procedural la un moment dat. El se întemeiază, de asemenea, și pe un soclu de norme superioare, reieșite din evoluţiile istorice ale societăţii, adoptate cu susţinerea masivă a corpusului social și recunoscute ca atare de marea majoritate a cetăţenilor, precum garanţii esenţiale ale libertăţii lor. Respectivele repere, prevăzute în Constituţie, exprimate de principiile fundamentale ale sistemului juridic, cuprinse de principiile generale ale dreptului se înscriu în durata timpului, cea a echilibrelor, cicatricilor, a cuceririlor elaborate cu răbdare și cristalizate minuţios.

Unele dintre ele aparţin moștenirii juridice comune a popoarelor, a celor europene în special, au fost consacrate de comunitatea internaţională, prin intermediul tratatelor, precum Convenţia europeană a drepturilor omului și libertăţilor fundamentale ori în virtutea dreptului Uniunii Europene. După modelul altor legi fundamentale occidentale Constituţia României din 1991 (revizuită) a conferit [art. 20 alin. (7)] o autoritate superioară legii, reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Așadar, nu judecătorul e cel care a inventat statul de drept și a rânduit astfel ierarhia normativă. Mari gânditori l-au teoretizat, iar multe texte de geometrie juridică variabilă l-au enunţat și i-au precizat semnifi caţiile. Judecătorul, indiferent de resortul lui și scara jurisdicţională de apartenenţă, nu e decât gardianul său instituit chiar de lege, indispensabil și accesibil tuturor și care trebuie, la rându-i, apărat în statutul și funcţiunea sa spre îndeplinirea cât mai exactă a rolului conferit. Numai atunci când două norme intră în confl ict, lui îi revine rolul de a face să primeze cea care, prin rangul sau amploarea sa, garantează cel mai bine coerenţa și protecţia ordinii juridice. Dacă nu face asta, e pasibil de denegare de dreptate.

Iar obiectul statului de drept e și rămâne, fără echivoc, acela de a face, prin respectarea exigenţelor sale ca dreptul să protejeze pe oricine, indiferent de poziţia lui în jocul și angrenajul democratic: majoritate, opoziţie, minoritate silenţioasă ori voce izolată. Forţa dreptului nu constă în a da întotdeauna dreptate puternicilor zilei, ci în a afi rma că puterea, chiar legitim dobândită nu se poate exercita fără limită. Nobleţea judecătorului rezidă tocmai în a reaminti aceasta, chiar cu riscul eventual și preţul efectiv de a displăcea, cu condiţia esenţială de a se asigura că nimeni nu scapă de la aplicarea legii și toţi i se supun în mod egal. Din această perspectivă, statul de drept ţese o legătură indivizibilă, dar indispensabilă spre unirea tuturor cetăţenilor și a susţine arhitectura morală a societăţii.

Să nu uităm că, așa cum ne demonstrează istoria, libertatea nu poate fi ţinută niciodată ca defi nitiv dobândită și trebuie apărată de fi ecare generaţie în parte, în felul și cu reușitele sale. Statul de drept e unul din meterezele lor cele mai solide, iar fragilizarea lui înseamnă slăbirea protecţiei tuturor, inclusiv a celor care, mâine, ar putea ajunge să facă parte din majoritate. Tot așa, să nu trecem cu vederea că, în orice caz, statul de drept nu e un obstacol în calea democraţiei, ci fundamentul său cel mai sigur; el și mai ales el protejează drepturile tuturor și asigură că deciziile luate astăzi nu vor compromite principiile care au ghidat societăţile civilizate în dezvoltarea lor istorică. De aceea, și nu în ultimul rând, respectarea exigenţelor sale este o cauză permanentă a tuturor și a fi ecăruia dintre noi, o moștenire comună, care transcende divizărilor și intereselor particulare, pentru a servi interesul general și o obligaţie ce incumbă generaţiilor prezente, mai ales în numele celor viitoare.