O sancţiune procesuală aplicată în mod pretorian și efectele imprevizibile ale acesteia – încetarea de drept a măsurilor asiguratorii

By art. 19 of Law no. 6/2021 on establishing measures for the implementation
of Council Regulation (EU) 2017/1.939 of 12 October 2017 implementing a form of consolidated cooperation regarding the establishment of the European Public Prosecutor’s Office, the Criminal Procedure Code was amended, thus establishing the obligation of the judicial authorities to verify, ex officio, the existence of the grounds that determined the taking or maintenance of precautionary measures, within 6 months during the criminal investigation, respectively 1 year in the preliminary chamber or during the trial.

In essence, the will of the legislator was to create a positive obligation for the judicial authorities to periodically analyze, ex officio, the legality and validity of the precautionary measures, as well as the need to maintain them, including from the perspective of the proportionality of the measures in relation to their interference with the right to property, the verification being also justified by the risk that the value of the unavailable goods may change.

Unlike preventive measures in which case art. 241 of the Code of Criminal Procedure expressly establishes the situations in which they cease to exist by law, such regulation is not found in the codification of criminal procedure and in regard to precautionary measures, and the legal solution of applying by analogy the text of art. 241 C. pr. pen. and in the hypothesis of insurance measures, it cannot be accepted, since, on the one hand, for the two categories of measures, the legislator established different conditions for taking and maintaining, with consequences including regarding the possibility their termination (among other things, in the case of preventive measures, no term was provided for during which they could be taken and maintained, nor is their maximum duration regulated during the criminal process), and, on the other hand, the text of art. 241 of the Code of Criminal Procedure does not contain a rule of principle, a norm of a general nature, but a special one, whose sphere of incidence is clearly defined in its very content, thus being strictly interpreted and applied.

The reason for the six-month/one-year term established for verifying the legality and validity of the preventive measure is to ensure compliance with the proportional nature of the measure in relation to the duration and evolution of the procedure, respectively to eliminate arbitrariness as regards the indefinite maintenance of a measure restrictive of rights.

Maintaining the preventive measure in the criminal process must comply with the proportionality requirements imposed by the ECHR, the Strasbourg Court showing that lifting the preventive measure should be possible when its effective duration is excessively long in relation to the duration and evolution of the procedure and the consequences on which produces them exceed the normal effects of such a measure.

The jurisprudence of the European Court of Human Rights requires the examination of the necessity and proportionality of the insuring measure by referring to a multitude of often variable factors (the value of the damage, the behavior of the authorities, the conduct of the accused persons, the nature and value of the seized goods).

No matter how much a national regulation would like to be particularized, such an analysis exceeds the power of the legislator and always falls within the competence of the judicial authorities who can administer relevant means of evidence and can decide in each case in a reasoned manner, if a certain insurance measure can no longer be considered necessary and proportionate by reference to the period in which the respective good/goods were unavailable.

Therefore, we do not believe that the national legislator considered that it is necessary to regulate an absolute presumption of lack of necessity and proportionality after the expiration of the terms mentioned in Law no. 6/2021.

For certain categories of goods, with the passage of time, their depreciation can be reached, as it is known that the non-use of cars for a long period of time generates a visible decrease in value, but in addition to the fact that the inconveniences can be remedied through the procedure established by the provisions art. 2521 C. pr. pen., we also add that there is no text of law that prohibits the temporary entrustment to the owner of the car against which a seizure was ordered.

In the hypothesis that the insurance measure involves dispossession, to the extent that the custodian of the seized asset is a person other than the owner, we believe that the law should regulate the obligation of periodic reporting to the competent judicial authority of the state in which the seized asset is located as well as of appropriate proposals.

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, a fost modifi cat Codul de procedură penală, fiind astfel stabilită obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

În esenţă, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verifi carea fiind justifi cată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Spre deosebire de măsurile preventive în cazul cărora art. 241 C. pr. pen.
stabilește, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privinţa măsurilor asigurătorii, iar soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului art. 241 C. pr. pen. și în ipoteza măsurilor asiguratorii, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare și menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menţinute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul art. 241 C. pr. pen. nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este defi nită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare.

Raţiunea termenului de șase luni/un an instituit pentru verifi carea legalităţii și temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a se asigura respectarea caracterul proporţional al măsurii în raport de durata și evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât privește menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fi e posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și de evoluţia procedurii, iar consecinţele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune efectuarea examenului de necesitate și proporţionalitate a măsurii asiguratorii prin raportare la o multitudine de factori de cele mai multe ori variabili (valoarea prejudiciului, comportamentul autorităţilor, conduita persoanelor acuzate, natura și valoarea bunurilor sechestrate).

Oricât s-ar dori să fi e particularizată o reglementare naţională, o asemenea analiză excede puterii legiuitorului și cade mereu în competenţa autorităţilor judiciare care pot administra mijloace de probă relevante și pot decide în fi ecare caz în mod motivat, dacă o anumită măsură asiguratorie nu mai poate fi considerată necesară și proporţională prin raportare și la perioada în care bunul/bunurile respective au fost indisponibilizate.

Prin urmare, nu credem că legiuitorul naţional a considerat că se impune reglementarea unei prezumţii absolute de lipsă a necesităţii și proporţionalităţii după expirarea termenelor menţionate în Legea nr. 6/2021.

Pentru anumite categorii de bunuri, odată cu trecerea timpului se poate ajunge la o depreciere a acestora, fi ind cunoscut că neutilizarea autoturismelor pentru o perioadă îndelungată de timp generează o diminuare valorică vizibilă, însă pe lângă faptul ca inconvenientele pot fi remediate prin procedura instituită de dispoziţiile art. 2521 C. pr. pen., mai adăugăm că nu există un text de lege care să interzică încredinţarea temporară către deţinător a autoturismului faţă de care a fost dispus un sechestru.

În ipoteza în care măsura asiguratorie presupune deposedarea, în măsura în care custode al bunului sechestrat este o altă persoană decât proprietarul, credem că legea ar trebui să reglementeze obligaţia unei raportări periodice către autoritatea judiciară competentă a stării în care se afl ă bunul sechestrat, precum formularea unor propuneri corespunzătoare.