Regionalizarea administrativă în România și lipsa unui regim legislativ coerent: reformele teritoriale și implementarea politicii de coeziune a Uniunii Europene

The article analyzes the process of administrative regionalization in Romania, set against a challenging historical, political, and European backdrop. Starting with the first attempts at territorial reorganization during the interwar period and continuing with Soviet influences during the communist era, Romania has oscillated between centralized models and decentralization efforts, without achieving true administrative regionalization. After 1990, in the context of closer ties with the European Union, progress was made in aligning with European standards through the creation of eight statistical development regions (NUTS 2), although these lack legal personality and decision-making autonomy. The study highlights major challenges in the process: the absence of a coherent legislative framework, political resistance to decentralization, the lack of a regional-level electoral system, and pronounced territorial inequalities. At the same time, it explores the opportunities that regionalization could bring, such as more efficient absorption of EU funds, the development of policies tailored to local needs, and the stimulation of citizen participation. By comparing models from other EU member states such as Spain, Germany, and Italy, the paper outlines possible directions for administrative-territorial reform in Romania. The conclusion emphasizes that regionalization, as an institutional endeavor, represents a necessary vision for modern, equitable governance that is attuned to territorial and European realities.

Articolul analizează procesul de regionalizare administrativă în România, într-un fond istoric, politic și european dificil. Începând cu primele încercări de reorganizare teritorială din perioada interbelică și continuând cu influenţele sovietice din epoca comunistă, România a oscilat între modele centralizate și tentative de descentralizare, fără a realiza însă o regionalizare administrativă propriu-zisă. După 1990, cu prilejul apropierii de Uniunea Europeană, s-au făcut progrese în adaptarea la standardele europene, prin constituirea a opt regiuni de dezvoltare statistică (NUTS 2), însă acestea nu dispun de personalitate juridică sau autonomie decizională. Studiul evidenţiază confruntările semnificative ale procesului: lipsa unui regim legislativ coerent, rezistenţa politică la descentralizare, lipsa unui sistem electoral pentru nivelul regional și inegalităţile teritoriale accentuate. În același timp, sunt analizate oportunităţile pe care le poate aduce regionalizarea, prezentând aici o absorbţie mai eficientă a fondurilor europene, elaborarea de politici adaptate nevoilor locale și stimularea participării cetăţenești. Prin comparaţia cu modele din alte state membre UE precum Spania, Germania și Italia, lucrarea conturează direcţii posibile pentru reforma administrativ-teritorială în România. Concluzia subliniază că regionalizarea ca demers instituţional reprezintă în sine o viziune necesară pentru o guvernare modernă, echitabilă și conectată la realităţile teritoriale și europene.