Dacă în statele cu o evoluţie normală a sa, precum în Franţa, rolul “practicii judiciare” e acela de a-i renova conţinutul şi a dinamiza aplicarea reglementărilor de drept pozitiv pertinente, la noi situaţia e diferită, din cauza unei anomalii care persistă deja de mai bine de trei decenii, semănând dezordine urbanistică, permiţând indisciplină în activitatea de construire şi alimentând criza cronică din sectoarele socioeconomice implicate. Înrâurirea unei firave doctrine rămâne palidă, dar constituie singura sursă de repere autentice de raportare ale noii ramuri de drept şi (ineditei) discipline ştiinţifice. Şansa sa de afirmare ţine mai ales de implicarea în dialogul de idei al dreptului comparat şi mai puţin de o efervescenţă doctrinară, umbrită de improvizaţiile consultanţei în domeniu. Într-adevăr, în condiţiile în care o legislaţie cu precădere (interesat) de complezenţă, deficitară în juridicitate şi cu slabă efectivitate, redusă la câteva legi sectoriale şi acte normative subsecvente, aleatoriu articulate nu oferă perspective veritabile şi soluţii durabile în drept, rolul edificator, constructor şi dinamizant revine, prin forţa lucrurilor, judecătorului pe calea creativă a jurisprudenţei în soluţionarea litigiilor generate într-un domeniu predispus la conflicte de diverse interese. Dar absenţa disciplinei în programele de studiu şi formare profesionale îşi spune şi aici cuvântul. Propagarea “în lanţ” a “răului” congenital face ca şi zona contenciosului să se confrunte cu probleme intrinseci care, departe de a-i ilustra specificul, îi relevă mai degrabă slăbiciunile. În plus, practicile abuzive de exercitare a drepturilor la acţiune (în justiţie), inclusiv uneori din partea “societăţii civile” şi confundarea militantismului cu “scientismul”, şi consecinţele lor asupra domeniului construcţiilor, chiar şi în dimensiunile sale sociale, au impus reacţii corespunzătoare, în planurile de interes, dar fără soluţii durabile.
Din păcate, prefigurările oferite de preconizatul Cod al amenajării teritoriului, construcţiilor şi urbanismului, care păstrează aceeaşi concepţie păguboasă a “tehnicităţii arhitecturale” în detrimentul particularizării efectivităţii şi eficienţei reglementării juridice, decalajul dintre cele două ipostaze ale urbanismului profitând desigur unei anumite zone de interese. Fără îndoială, prin definiţie, legea exprimă şi justiţia apără dreptul în acţiune, echilibrul de interese şi dezvoltarea durabilă a societăţii. Grupurile profesionale nu pot decât să le exprime şi apere pe cele ale lor, de grup, şi adeseori pe cele speculative, arareori asistând la o coincidenţă generală. Iar echilibrul între cele două poziţii presupune existenţa unei legislaţii adecvate şi a unei justiţii specializate.
Dintr-o atare perspectivă problemele contenciosului de urbanism dobândesc o importanţă excepţională, deopotrivă în privinţa continuării progresului şi ieşirii de sub tutela (administrativă) a profesioniştilor de “castă” şi de interese, în sensul manifestării autonomiei specifice şi asigurării efectivităţii reglementărilor constitutive în serviciul interesului public urbanistic, precum şi afirmarea sa ca disciplină ştiinţifică (juridică).
1. Nicio altă ramură de drept şi disciplină juridică precum dreptul urbanismului, cel puţin la noi, nu a trebuit să se angajeze într-o şi să ducă timp de decenii o veritabilă luptă de desprindere de sub tutela absolută a intereselor zonei activităţii economico-sociale de reglementare şi tehnico-profesionale de încadrare pertinentă. Desigur, conjunctura istorică nu e străină de o asemenea situaţie; afirmarea plenară a problematicii juridice de urbanism post-1989 explicând-o, cel puţin în parte, însă condiţiile de realizare nejustificând-o de fel. Deschiderea societăţii spre economia de piaţă, libera iniţiativă şi avântul dezvoltării construcţiilor creau oportunităţi noi de afaceri şi de satisfacere a nevoilor de locuire, care se repercutau şi asupra afectării şi organizării utilizării terenurilor din intravilanul localităţilor, cu întregul lor cortegiu de implicaţii şi complicaţii. În acelaşi timp, noua viziune de concepere şi dezvoltare a oraşului întârzia să se cristalizeze, iar racilele planificării absolutizante generau reticenţe şi favorizau haosul urbanistic. Primii care au sesizat noile tendinţe şi le-au valorificat, mai bine zis exploatat, inclusiv juridic au fost cei mai aproape tehnic de fenomen, arhitecţii-urbanişti, care prin poziţionarea oficială şi bine structurată organizatoric au iniţiat şi reglementările în materie, manifestând apoi o consecventă dorinţă de deţinere şi acaparare exclusivă a domeniului. Lipsa de aderenţă la specificitatea traducerii şi exprimării juridice a generat însă o stare curioasă în care, reglementarea de urbanism (în sens larg) rămânea aproape exclusiv apanajului corpului tehnic specializat, atât în privinţa stabilirii conţinutului propriu-zis, cât şi în cea a consacrării oficiale şi asigurării realizării prescripţiilor (prin intermediul structurilor de specialitate din cadrul administraţiilor publice). Numai că necesitatea deschiderii spre dreptul UE şi practicile europene de drept comparat în materie au impus treptat, chiar dacă deosebit de lent din cauza frânelor puse intenţionat şi ţintit, părăsirea abordării tehniciste unilaterale şi de monopol în favoarea unei reglementări pertinente mai complexe, mai adecvate şi mai eficiente menite să apere şi să promoveze interesul public urbanistic. Situaţia dificilă generată în ultimele decenii în materie de amenajare a teritoriului şi de urbanism a confirmat eşecul definitiv şi total al unei atari abordări şi a relevat imposibilitatea oferirii unei soluţii de ieşire. Precară este şi oferta de pregătire universitară în materie. Numai câteva cursuri răzleţe şi-au făcut loc mai ales în curicula unor facultăţi de ştiinţe administrative, cu un caracter pur expozitiv a legislaţiei în vigoare, în puţinătatea şi cu limitele ei. De altfel, e şi greu de conceptualizat, din perspectiva dreptului, simple măsuri şi prescripţii urbanistico-arhitecturale generale fără aderenţă la specificul normativităţii juridice. Nu în ultimul rând, tehnicitatea sa accentuată şi de înseşi dificultăţile specificului aferent face ca studiul dreptului urbanismului să nu se bucure întotdeauna de succesul pe care îl merită în rândul studenţilor facultăţilor de drept. Este mare păcat întrucât e vorba de o materie importantă în practica dreptului public şi care ar putea fi calificată cu acest titlu ca “intrinsec profesionalizantă”, pentru a folosi o sintagmă uzitată în universităţile europene. Căci este de domeniul evidenţei că, pentru o persoană care doreşte a deveni avocat specializat în drept public, magistrat în contencios administrativ, notar ş.a., o bună cunoaştere a dreptului urbanismului este adesea binevenită, dacă nu chiar indispensabilă.
2. Deosebit de semnificativă rămâne în acest sens iniţiativa şi exigenţa dezvoltării sistematizării şi raţionalizării legislaţiei în materie prin codificare. Declanşat încă din primii ani de după 1989, cu sprijin francez, respectiv cu asistenţă juridică de înaltă expertiză, din partea GRIDAUH – Sorbona, procesul a fost tergiversat în mod evident, practic dialogul bilateral absolut necesar, impus a se limita din partea română la cel cu reprezentanţii grupului tehnico-profesional şi implicit de interesele aferente eşuând în cele din urmă, cel puţin din lipsă de ambiţie spre a se ajunge la o reglementare complexă şi completă a domeniului. Aparent paradoxal, demersul fiind reluat în ultimii ani, condiţionat atât ştiinţifico-juridic, cât şi de abordare numai în cadrul consultanţelor comerciale a avut izbândă şi în ritm rapid generând şi parcurgând deja etapele codificării de elaborare şi publicare a tezelor şi proiectului. Rezultatele sunt previzibile şi marginalizarea contribuţiei juridice specializate în proiect va conduce la perpetuarea situaţiei existente, cu toate racilele sale. Într-adevăr, limitarea “codificării” la simpla însăilare a dreptului constant şi menţinerea aceleiaşi perspective tehniciste nu poate decât să perpetueze situaţia. Rolul major în cenzurarea şi relevarea deficienţelor textului de drept pozitiv în naştere şi apoi în aplicare va reveni, desigur, doctrinei şi mai ales jurisprudenţei.
Semnalul de alarmă privind nevoia “salvării dreptului urbanismului” în România şi înscrierii sale pe calea unei afirmări adecvate impune o dezbatere sinceră, competentă şi constructivă a situaţiei domeniului. Poate că oglinda cea mai expresivă a actualei stări de lucruri o constituie starea “patrimoniului imobiliar urbanistic” dezvoltat în ultimele trei decenii, care va apăsa greu, negativ asupra mărcii de calitate şi evoluţiilor pozitive în materie. Iar toate aceste constatări sunt subsumate unui adevăr ce trebuie relevat şi clamat răspicat: tergiversarea (dezinteresată?) a elaborării şi adoptării unei legislaţii de urbanism complete, adecvate, sistematizate şi deci eficiente! Calitatea viitorului Cod al amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor trebuie să primeze, iar în absenţa ei adoptarea lui nu ar mai avea rost.
