Performativitatea originară a limbajului și constituirea normativităţii juridice în dreptul internaţional

Contemporary legal theory faces difficulties in explaining why legal norms are binding in the absence of a centralized authority, effective coercion, or universal consent. This problem is particularly acute in the case of jus cogens norms, whose non-derogable character cannot be adequately explained through procedural validity, institutional recognition, or hierarchical positivist models. While existing theories describe how norms operate within already constituted legal systems, they often leave unanswered the question of how legal language makes it possible to formulate and institutionalize claims of obligation.

This article argues that legal normativity presupposes a performative capacity inherent in linguistic practices, rather than one derived exclusively from institutional authorization or conventional speech acts. By distinguishing between performativity as a feature of stabilized legal discourse and this structural-relational capacity through which the intersubjective use of language establishes normative relations, the article shifts the analysis away from institutional validation considered in isolation and toward the articulation between the linguistic institution of normative claims and their legal qualification. From this perspective, jus cogens emerges not merely as a superior category within a legal hierarchy, but as an institutional manifestation of the internal limits of legal normativity.

The article concludes that the authority of legal norms cannot be fully explained solely through consent, sanction, or procedure. Rather, it depends on the articulation between the capacity of language to render normative relations intelligible and the institutional processes through which such relations acquire validity, general applicability, and determinate legal consequences.

Teoria juridică contemporană întâmpină dificultăţi în a explica de ce normele juridice au caracter obligatoriu în absenţa unei autorităţi centralizate, a unei constrângeri efective sau a unui consimţământ universal. Această problemă este deosebit de acută în cazul normelor jus cogens, al căror caracter inderogabil nu poate fi explicat în mod adecvat prin validitatea procedurală, recunoașterea instituţională sau modelele pozitiviste ierarhice. În timp ce teoriile existente descriu modul în care normele funcţionează în cadrul sistemelor juridice deja constituite, ele lasă adesea neexplicată întrebarea privind modul în care limbajul juridic face posibilă formularea și instituţionalizarea unor pretenţii de obligaţie.

Articolul susţine că normativitatea juridică presupune o capacitate performativă proprie practicilor lingvistice, iar nu una derivată exclusiv din autorizarea instituţională sau din actele de vorbire convenţionale. Operând distincţia dintre performativitate ca trăsătură a discursului juridic stabilizat și această capacitate structural-relaţională prin care utilizarea intersubiectivă a limbajului instituie relaţii normative, articolul deplasează analiza de la validarea instituţională considerată izolat către articularea dintre instituirea lingvistică a pretenţiilor normative și califi carea lor juridică.

Din această perspectivă, jus cogens nu apare doar ca o categorie superioară în cadrul unei ierarhii juridice, ci ca o manifestare instituţională a limitelor interne ale normativităţii juridice. Autoritatea normelor juridice, concluzionează articolul, nu poate fi explicată pe deplin numai prin consimţământ, sancţiune sau procedură, ci depinde de articularea dintre capacitatea limbajului de a face inteligibile relaţiile normative și procesele instituţionale prin care asemenea relaţii dobândesc validitate, generalitate și consecinţe juridice determinate.