Timpul juridic în dreptul penal. Limită a puterii și măsură a justiţiei. Partea I. Timpul ca limită a puterii punitive

This study advances the hypothesis that criminal law does not merely operate within time, but actively produces a juridical time of its own, distinct from physical time and from the social time of collective practices. Within criminal law, this production of juridical time fulfi ls two structurally distinct yet complementary functions: a limitative function, whereby time operates as a barrier against punitive arbitrariness, and a function of measure, whereby time becomes a unit for quantifying the punitive response. The present article, Part I of a two-part inquiry, develops the fi rst of these functions, while Part II, published separately, addresses the second. The theoretical framework draws on François Ost’s reconceptualization of law as a producer (rather than mere consumer) of time, on Paul Ricoeur’s analysis of institutionalized forgetting as a structured moral act, and on Norberto Bobbio’s understanding of normative order as temporal ordering. The analysis examines four institutions in which the limitative function is most clearly articulated: temporal legality (non-retroactivity of harsher criminal law and retroactivity in mitius), the statute of limitations of criminal liability, the related institutions of closure (limitation of execution, amnesty, and rehabilitation), and, as a paradoxical limit of the limit itself, the imprescriptibility of grave crimes. Particular attention is devoted to the Romanian Constitutional Court’s jurisprudential saga initiated by Decision no. 297/2018 and consolidated by Decision no. 358/2022, as well as to the Taricco / M.A.S. and M.B. sequence before the Court of Justice of the European Union. The methodology combines dogmatic analysis of Romanian law with the case-law of the Romanian Constitutional Court, the High Court of Cassation and Justice, the European Court of Human Rights, and, where relevant, the CJEU. Three general conclusions emerge. First, the limitative function of time is constructed: temporal limits exist only insofar as criminal law builds and maintains them, and any attempt to relativize them by reference to imperatives of punitive efficiency risks dissolving the limit altogether. Second, the limitative function is bidirectional: it not only blocks the unfavorable reconstruction of the past (non-retroactivity), but equally compels a favorable rereading of that same past through the lens of current normative evaluation (lex mitior). Third, the principle is indivisible: the imprescriptibility of grave crimes, far from contradicting the limitative function, confirms it through an axiological inversion, the limit is suspended precisely where, applied normally, it would protect the agent of mass harm against the individual victim, thereby losing its moral foundation. Any extension of imprescriptibility beyond the sphere in which this inversion is verifiable risks transforming the rule into a relative one. These conclusions delineate the limitative function as one of the two structural axes of criminal-law temporality, while preparing the ground for Part II, which addresses time as a measure of justice.

Prezentul studiu formulează ipoteza că dreptul penal nu operează doar în timp, ci produce în mod activ un timp juridic propriu, distinct atât de timpul fi zic, cât și de timpul social al practicilor colective. În cadrul dreptului penal, această producere a timpului juridic îndeplinește două funcţii structural distincte, dar complementare: o funcţie limitativă, prin care timpul acţionează ca o barieră împotriva arbitrariului punitiv, și o funcţie de măsură, prin care timpul devine o unitate de cuantifi care a reacţiei punitive. Prezentul articol, prima parte a unei cercetări dezvoltate în două studii, examinează prima dintre aceste funcţii, în timp ce partea a II-a, publicată separat, este consacrată celei de-a doua. Cadrul teoretic se întemeiază pe reconceptualizarea dreptului de către François Ost ca producător (și nu simplu consumator) de timp, pe analiza lui Paul Ricoeur privind uitarea instituţionalizată ca act moral structurat și pe concepţia lui Norberto Bobbio asupra ordinii normative ca formă de organizare temporală. Analiza vizează patru instituţii în care funcţia limitativă este exprimată cel mai clar: legalitatea temporală (neretroactivitatea legii penale mai severe și retroactivitatea legii penale mai favorabile), prescripţia răspunderii penale, instituţiile conexe de închidere a raportului penal (prescripţia executării pedepsei, amnistia și reabilitarea) și, ca limită paradoxală a limitei însăși, imprescriptibilitatea infracţiunilor grave. O atenţie deosebită este acordată parcursului jurisprudenţial al Curţii Constituţionale a României, inaugurat prin Decizia nr. 297/2018 și consolidat prin Timpul juridic în dreptul penal. Limită a puterii și măsură a justiţiei. Timpul ca limită a puterii punitive Decizia nr. 358/2022, precum și secvenţei Taricco / M.A.S. și M.B. din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Metodologia combină analiza dogmatică a dreptului român cu examinarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului și, acolo unde este relevant, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Din analiză rezultă trei concluzii generale. În primul rând, funcţia limitativă a timpului este una construită: limitele temporale există numai în măsura în care dreptul penal le instituie și le menţine, iar orice încercare de relativizare a acestora prin raportare la imperativele efi cienţei punitive riscă să dizolve însăși limita. În al doilea rând, funcţia limitativă este bidirecţională: ea nu numai că împiedică reconstruirea nefavorabilă a trecutului (prin neretroactivitate), ci impune și o reinterpretare favorabilă a aceluiași trecut prin prisma evaluării normative actuale (lex mitior). În al treilea rând, principiul este indivizibil: imprescriptibilitatea infracţiunilor grave, departe de a contrazice funcţia limitativă, o confi rmă printr-o inversiune axiologică, limita fiind suspendată tocmai acolo unde aplicarea sa obișnuită ar proteja autorul unor vătămări în masă împotriva victimei individuale, pierzându-și astfel fundamentul moral. Orice extindere a imprescriptibilităţii dincolo de sfera în care această inversiune poate fi verifi cată riscă să transforme regula într-una relativă. Aceste concluzii conturează funcţia limitativă drept unul dintre cei doi piloni structurali ai temporalităţii dreptului penal și pregătesc terenul pentru partea a II-a, consacrată timpului ca măsură a justiţiei.