Timpul juridic în dreptul penal. Limită a puterii și măsură a justiţiei. Partea II. Timpul ca măsură a justiţiei

This study constitutes the second part of a research project proposing a functional reconstruction of legal temporality in criminal law. Whereas Part I argued that time operates as a limit on punitive power, through temporal legality, prescription, amnesty, rehabilitation, and the paradoxical imprescriptibility of grave crimes, the present part develops the complementary function: time as measure of justice. The analysis articulates this measuring function along three axes. The substantive axis concerns the temporal proportionality of punishment: modern criminal law has made duration the principal unit for quantifying the gravity of the offence, a historically constructed choice whose limits are tested by life imprisonment and progressively reformulated by the Strasbourg case law (Kafkaris, Vinter, Murray), which the Court has linked to the requirement of an open temporal horizon and the recognition of human dignity. The procedural axis concerns the right to have one’s case heard within a reasonable time under Article 6 §1 ECHR: the quadruple test, the autonomous obligation to provide effective domestic remedies under Article 13 (Kudła, Scordino), and the Romanian transposition through Articles 4881-488⁶ of the Code of Criminal Procedure are examined together with a critical evaluation of the structural effectiveness of internal remedies. The qualitative axis concerns the moment of decision, deliberation as suspended time, the sentence as temporal closure of the conflict, and the post-sentential horizons of execution, review, and rehabilitation, drawing on the theoretical frameworks of François Ost, Antoine Garapon, and Paul Ricoeur. The study concludes by synthesising the diptych: the limiting and measuring functions of legal time are mutually presupposing and together configure the specific temporality of modern criminal rationality. Their preservation, under the pressure of contemporary social acceleration and the technological reconfiguration of procedural time, emerges as one of the structural responsibilities of contemporary criminal law and procedure.

Acest studiu constituie a doua parte a unui proiect de cercetare care propune o reconstrucţie funcţională a temporalităţii juridice în dreptul penal. În timp ce Partea I a susţinut că timpul operează ca o limită a puterii punitive, prin legalitatea temporală, prescripţie, amnistie, reabilitare și imprescriptibilitatea paradoxală a infracţiunilor grave, prezenta parte dezvoltă funcţia complementară: timpul ca măsură a justiţiei. Analiza articulează această funcţie de măsurare pe trei axe. Axa materială privește proporţionalitatea temporală a pedepsei: dreptul penal modern a consacrat durata ca principală unitate de cuantifi care a gravităţii infracţiunii, o opţiune construită istoric, ale cărei limite sunt puse la încercare de pedeapsa detenţiunii pe viaţă și reformulate progresiv de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Kafkaris, Vinter, Murray), pe care Curtea le-a corelat cu cerinţa existenţei unui orizont temporal deschis și cu recunoașterea demnităţii umane. Axa procedurală privește dreptul ca o cauză să fie examinată într-un termen rezonabil, consacrat de articolul 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sunt analizate testul cvadruplu dezvoltat în jurisprudenţă, obligaţia autonomă de a asigura remedii interne efective în temeiul articolului 13 (Kudła, Scordino), precum și transpunerea acestora în dreptul român prin articolele 4881-488⁶ din Codul de procedură penală, împreună cu o evaluare critică a eficienţei structurale a remediilor interne. Axa calitativă privește momentul deciziei, deliberarea ca timp suspendat, hotărârea judecătorească drept închidere temporală a conflictului și orizonturile post-sentenţiale ale executării, revizuirii și reabilitării, având ca puncte de referinţă cadrele teoretice dezvoltate de François Ost, Antoine Garapon și Paul Ricoeur. Studiul se încheie prin sintetizarea dipticului conceptual: funcţiile de limitare și de măsurare ale timpului juridic se presupun reciproc și configurează împreună temporalitatea specifică raţionalităţii penale moderne. Conservarea acestora, sub presiunea accelerării sociale contemporane și a reconfigurării tehnologice a timpului procedural, apare ca una dintre responsabilităţile structurale ale dreptului penal și ale procedurii penale contemporane.