Natura ca subiect de drept: experiențe antropo-culturale necesare ori/și progres juridic?

The legal recognition of other legal subjects besides the human being – either individually, as a natural person, or collectively, as a legal (moral) person – is a challenge both in the strict context of the science of law and at the ontological level, exceeding the limits of the strictly legal approach and contaminating the social and scientific perspective of the human-nature (environment) relationship. The evolutions and transformations over the last 50 years, especially in the field of environmental law and the adjacent and subadjacent fields (new fundamental rights, climate law, etc.), have determined a new approach in this field, imposing new methods and techniques for the legal protection of nature and its elements, so that the recognition, even formal, of a legal personality – global or punctual – has been considered a specific means of achieving the objectives assumed by national and international regulations. This has happened in an increasingly complex context, in which traditional legal instruments need to be adapted and adjusted to new challenges, often proving insufficient and /or fully inappropriate.

Recunoașterea juridică a altor subiecte de drept în afară de ființa umană – fie individual, ca persoană fizică, fie colectiv, ca persoană juridică (morală) – constituie o provocare atât în contextul strict al științei dreptului, cât și la nivel ontologic, depășind limitele abordării strict juridice și contaminând perspectiva socială și științifică a raportului om – natură (mediu). Evoluțiile și transformările din ultimii 50 de ani, în special în ceea ce privește dreptul mediului și domeniile adiacente și subadiacente (noile drepturi fundamentale, dreptul climei ș.a.), au determinat o nouă abordare în acest domeniu, impunându-se noi metode și tehnici de ocrotire juridice a naturii și elementelor acesteia, astfel încât recunoașterea, chiar și formală, a unei personalități juridice – globale sau punctuale – a fost considerat drept un mijloc specific de realizare a obiectivelor asumate de reglementările naționale și internaționale. Şi aceasta într-un context din ce în ce mai complex, în care instrumentele juridice tradiționale necesită a fi adaptate și reconfigurate noilor provocări, dovedindu-se de cele mai multe ori insuficiente și/sau întrutotul necorespunzătoare.